Adam si Eva - Liviu Rebreanu

Publicat în anul 1925, romanul Adam și Eva de Liviu Rebreanu a fost inspirat de o întâmplare reală, trăită de autor în 1918, la Iași, când acesta a simțit un intens sentiment de déjà-vu în momentul în care a întâlnit o femeie necunoscută. Această întâmplare simplă i-a inspirat autorului tema reîncarnării și a iubirii predestinate. Pe de altă parte, Liviu Rebreanu a afirmat că opera își are originea în adolescența sa, în primele sale trăiri erotice, care au stat la baza celor șapte vieți ale celor două suflete care se caută, se întâlnesc și se despart de-a lungul secolelor din Adam și Eva. Romanul scoate la lumină o latură mai greu de intuit a fostului absolvent al Academiei Militare, cel care avea să ajungă ulterior sublocotenent în armata austro-ungară. DupăIon și Pădurea spânzuraților, puțini ar fi anticipat că metempsihoza va deveni una dintre temele sale de interes. Totuși, această direcție nu ar trebui să surprindă, dacă ținem cont că, mai târziu, Rebreanu avea să mărturisească despre Adam și Eva că îi este cea mai dragă dintre toate scrierile sale: Din tot ce-am scris până acum, Adam și Eva mi-e cartea cea mai dragă. Poate pentru că într-însa e mai multă speranță, dacă nu chiar mângâiere, pentru că într-însa viața omului e deasupra începutului și sfârșitului pământesc, în sfârșit, pentru că Adam și Eva e cartea iluziilor eterne... - Liviu Rebreanu În ciuda faptului că tema a mai fost abordată în literatura română de Mircea Eliade și Mihai Eminescu, criticii literari au recunoscut originalitatea lui Rebreanu, spunând că romanul lui se deosebește considerabil de încercările similare ale celor mai sus amintiți. Privind dincolo de „granițele” literaturii românești, Tudor Vianu compara acest roman cu poemul dramatic „Tragedia omului” a scriitorului maghiar Madáh Imre, în care cuplul Adam și Eva reapare de-a lungul istoriei. Pe de altă parte, nu ar trebui să ne surprindă atât de mult tema metempsihozei la un scriitor realist cu tendințe naturaliste, în condițiile în care este recunoscut faptul că tematica lui Rebreanu este extrem de variată, nu întâmplător, el rămâne momentul de referință și punctul de plecare în orice analiză a prozei romanești din primele decenii ale secolului XX . Pe de altă parte, ceea ce este cu adevărat spectaculos la Rebreanu este modul în care se reinventează cu fiecare roman, trecând cu ușurință de la realismul din Ion (1920) - considerat primul roman românesc modern și „o culme a realismului obiectiv”; la profunda analiză psihologică din Pădurea spânzuraților (1922) - considerat primul roman psihologic românesc - și apoi, la delicatele accente romantice din Adam și Eva (1925), din care nu lipsesc însă elementele mistice și filosofice, deși, în esență, romanul rămâne unul de factură realistă. Fie el și un realism „alterat” „prin inserții romantice sau fantastice”, sau mult mai mult decât atât, după unele voci „un realism împins până la brutalitate și chiar până la cruzimea ezoterică” după cum afirma cineva la un moment dat, oferind drept exemplu episodul în care eroul este jupuit de viu. Pe de altă parte, criticul George Călinescu „acuză” scrierea de o monotonie excesivă și de lipsa fanteziei poetice, considerând că e previzibil că aceeași poveste se va repeta de șase ori cu nume schimbate. Îi recunoaște însă, pe de altă parte, documentarea consistentă, sobrietatea și echilibrul narativ, precum și inovația. Oricum ar fi, incontestabil este faptul, așa cum bine remarca criticul Aurel Sasu, că „între cei patru pereți ai săi, opera lui Rebreanu protejează un om profund”. Un om profund, care a fost predestinat, dacă e să ne încredem în semne și simboluri până la capăt, să devină mare: Sunt născut într-o noapte - 27 noiembrie 1885 - când Pământul s-a întâlnit cu resturile cometei Bialla. În această noapte a fost cea mai formidabilă ploaie de stele. Îmi spunea tata că stătea pe prispă și că ploua cu stele cu adevărat așa cum plouă cu apă. - Liviu Rebreanu Cartea este structurată în șapte capitole, cifra șapte nefiind aleasă deloc la întâmplare, în roman cifrele având o semnificație simbolică și mistică. Cifra șapte apare cel mai frecvent, ea reprezentând perfecțiunea, totalitatea și destinul. Întreg romanul este construit în jurul ei: este structurat în șapte capitole, care reprezintă șapte nuvele de sine stătătoare, fiecare împărțită în șapte părți, iar iubirea personajelor se împlinește abia la a șaptea reîncarnare. Șapte mai simbolizează și unirea contrariilor (bărbat/femeie) dar și ideea de ciclu al vieții, renaștere și divinitate. Alte cifre cu semnificație simbolică întâlnite în roman sunt trei, care semnifică ordinea spirituală și echilibrul, apărând frecvent în ritualuri cu rol de protecție și purificare și treisprezece, care are în general o semnificație negativă (moarte, dezechilibru, destin dificil), dar este totuși prezentă în roman fiind atribuită dimensiunii temporale sau reprezentând pur și simplu vârsta personajelor. Structura romanului este una circulară, sfârșitul lui r