Sacramentul limbajului

„La inceputurile culturii occidentale, intr-un mic teritoriu aflat la limita orientala a Europei, a aparut o experienta a cuvantului care, mentinandu-se atat in primejdia adevarului, cat si a erorii, a pronuntat cu tarie, fara sa jure sau sa blesteme, da-ul sau adresat limbii, adresat omului ca fiinta vorbitoare si politica. Filosofia incepe in momentul in care fiinta vorbitoare, impotriva acelei religio a formulei, pune in mod hotarat in chestiune primatul numelor, atunci cand Heraclit opune logos la epea, discursul la cuvintele incerte si contradictorii care il constituie, sau cand Platon, in Cratylos, renunta la ideea unei corespondente exacte intre nume si lucrul numit, si, totodata, apropie onomastica si legislatia, experienta logos-ului si politica. Filosofia este, in acest sens, in mod constitutiv, critica a juramantului: ea pune, adica, in chestiune legatura sacramentala care leaga omul de limbaj, fara sa vorbeasca, din acest motiv, pur si simplu aiurea, sa cada in vanitatea cuvantului. Intr-un moment in care toate limbile europene par sa fie condamnate sa jure in van si in care politica nu poate decat sa asume forma unei oikonomia, adica a unei guvernari a cuvantului gol asupra vietii nude, numai de la filosofie mai poate veni, in constiinta sobra a situatiei...