Revista Romana de Jurisprudenta Nr.2 din 2025

Revista Romana de Jurisprudenta Nr.2 din 2025. Raspunderea civila intre vechi si nou \n \n Raspunderea civila ca tema a numarului se prefigureaza a fi un festin juridic pentru cititorii revistei; daca insa ii adaugam si sintagma intre vechi si nou, orizontul editorial se descatuseaza intr‑o veritabila sarbatoare a dreptului civil, o punte intre trecut si prezent, intre clasic si atipic, intre general si nisa. Atunci cand, anul trecut, elaboram numarul dedicat proprietatii publice, continutul revistei a dovedit ca subiectul avea manifestari, surprinzator poate, in aproape toate materiile dreptului. Anul acesta, de la bun inceput, asteptarile se situeaza deja pe toate palierele dreptului substantial, dar si procesual. In realitate, devine dificil sa identificam o zona a dreptului care nu intersecteaza raspunderea civila intr‑una dintre formele sale. Ratiuni ce tin de supletea editorialului ne impun sa evitam o enumerare terna a tipurilor de litigii in care se ridica problema raspunderii civile. Bunaoara, in materii precum dreptul muncii ori litigiile cu profesionistii, situatia premisa are (mai) mereu in antecedenta raspunderea civila, concluzie valabila si pentru contenciosul administrativ si fiscal, intr‑o multitudine de situatii. De altfel, chiar si dreptul penal dovedeste ca, adesea, misiunea judecatorului in latura civila a cauzei, prin complexitatea situatiilor deduse judecatii sale, il transforma intr‑un sofisticat civilist. Examinarea sumara a unei liste de sedinta ne descopera ca, in practica, se naste intrebarea legitima: ce a mai ramas din dreptul civil pur? Ne referim aici la spetele in care rezolvitorul aplica in mod cursiv si articulat notiuni din Codul civil, caruia i se dezvaluie ratiunea profunda si logica a unui legiuitor coerent si care, fara acrobatii procedurale, aplica legea si identifica solutia. Raspunsul este mai amar decat intrebarea. In realitate, legislatia autohtona devine suprapopulata de norme speciale, desi Codul civil, in simplitatea sa, este in masura sa furnizeze - prin reducerea problemelor la esenta lor - rezolvarea cautata. Un bun exemplu in acest sens il constituie recentele evolutii legislative care au facut ca raspunderea obiectiva a Statului sa dobandeasca tot mai mult contur; ne referim aici, dincolo de raspunderea pentru erori judiciare, la raspunderea Statului pentru privarea nelegala sau injusta de libertate. Astfel, prin Decizia CCR nr. 136/2021, referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 539 C. pr. pen., prin care s‑a constatat ca solutia legislativa din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei in cazul privarii de libertate dispuse in cursul procesului penal solutionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)‑d) C. pr. pen., sau achitare, este neconstitutionala, s‑a aratat in mod explicit ca (...) statul nu se poate exonera de aceasta raspundere nici daca dovedeste ca fiecare dintre prepusii sai a actionat legal. Astfel, este angajata o raspundere obiectiva a statului la repararea pagubei suferite de catre persoana in cauza, avand ca temei obligatia statului de a garanta buna functionare a serviciului public al justitiei. Pe cale pretoriana, jurisprudenta, chiar daca neunitara, a extins intinderea considerentelor forului constitutional si la situatia masurilor restrictive de libertate, cu argumentul convingator ca orice diferentiere sub acest aspect nu este decat una artificiala, care, in final, neaga dreptul persoanei vatamate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfunctii de orice natura a sistemului judiciar. Tot despre raspunderea obiectiva a Statului discutam si atunci cand se solicita plata daunelor morale pentru nesocotirea dreptului la un proces echitabil, criticandu‑se, de pilda, durata excesiva a unui proces, nerezonabilitatea duratei sub aspectul lentorii procedurilor judiciare fiind contrara exigentelor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului: fara sa fie vorba despre o eroare judiciara, (...) un asemenea demers in instanta (...) este deopotriva admisibil intrucat, prin invocarea nesocotirii dreptului la un proces echitabil, se sustine o incalcare a obligatiilor asumate de stat prin aderarea la Conventia europeana si, deci, o raspundere obiectiva care se antreneaza in sarcina acestuia. Vorbind despre despagubiri si - inevitabil - despre criteriile de stabilire si despre cuantumul rezonabil si satisfacator al acestora, notam ca saga experimentata de Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in Romania nu pare a se apropia de final, deoarece, in cursul acestui an, a fost pronuntata Decizia CCR nr. 43/18 februarie 2025[5], prin care se intervine asupra solutiei legislative inscrise in art. 21 alin. (6) din actul normativ, text de altfel si anterior supus unui veritabil travaliu al modificarilor si al deciziilor de unificare a prac