Padureanca - Ioan Slavici

Pădureanca, scrisă după Moara cu noroc, dar publicată abia în 1884, în revista Tribuna, zugrăvește viața câmpenilor și a pădurenilor din Șiria. Acțiunile umane stau, inevitabil, fie sub semnul întâmplării, fie al norocului sau al nesansei. Eroii lui Slavici acționează în sensul ieșirii dintr-o condiție dată, având șansa măreției tragice, dar enorme discrepanțe sociale din lumea satului acelei vremi se răsfrâng fatal asupra modului de gândire și de existență al oamenilor. Iorgovan simte pericolul latent care pândește, ascuns în dragostea sa pătimașă, și dorește să evite primejdia, dar în zadar. Voința sa nu este suficient de puternică. Elementele tragicului se regăsesc încă de la începutul operei. Este vorba despre imbatabila forță a destinului, despre caractere orientate vocațional spre disoluție și, în final, spre moarte. Tragicul se întrepătrunde vizibil cu idilicul. Eliminarea limitei se realizează prin așezarea omului sub semnul destinului. Se generează astfel un pol opus tragicului, un refugiu. Personajele au la îndemână o variantă pentru a se îndepărta de epicentrul conflictului, de a-l refuza atunci când se simt copleșite: plecarea. Iorgovan iese din sat de numeroase ori, intră în contact cu alți oameni și alte valori. La fel, Simina și Sofron preferă ca loc alternativ spațiul satului Socodor, exterior focarului conflictual. La adăpostul distanței, sufletul își poate domoli patima, iar rațiunea are șansa de a-și reintra în drepturi. Maestru al analizei sufletului feminin, autorul redă trăirile Siminei... Slavici crede că spiritualitatea omenească nu are nimic metafizic în sine, că „omul este rezultatul organic al vieții sociale” și că arta este o activitate umană raționalizabilă, deși nu reductibilă la rațiune. El se desparte hotărât de gândirea social-filosofică și artistică a epocii anterioare, de clișeele romantismului, fiind în multe privințe un precursor al ideilor literare de mai târziu. Opera lui Slavici este remarcabilă; ea nu idealizează și nu tratează cazuri de izolare. Oamenii sunt dârzi, lacomi, intriganți, cu părți bune și cu părți rele, așa cum trebuie să fie o lume comună. Dacă ar fi avut mai multă capacitate de lucru, Slavici ar fi putut da o comedie umană a satului, dar ne-a lăsat și una dintre cele mai autentice și mai profunde opere memorialistice. Prin nuvelele și romanele sale, Slavici este, alături de ceilalți clasici, scriitorul care a avut o contribuție decisivă la așezarea literaturii noastre pe făgașul modernității. A fost un întemeietor al realismului românesc modern, astfel încât va rămâne un punct de reper nu numai pentru romanul social, ci și pentru cel psihologic.