Mai bun decat parintii tai - Janet G. Woititz

Mai bun decat parintii tai. Un emotionant ghid de parenting, pentru toti adultii care provin din familii disfunctionale Cand viata iti da lamai… adesea nu te alegi decat cu o zeama acra. Daca ai crescut intr-o familie disfunctionala, vezi bine ca n-ai avut prea multe sanse la fericire. Nu doar ca te-ai simtit mizerabil in copilarie, dar nici tineretea nu ti-a fost prea lina. Intimitatea zbuciumata de care ai avut parte in relatia de cuplu ti-a deschis ochii asupra tiparelor toxice pe care le preluasesi fara voie din familia de origine si le intruchipai fara sa-ti dai seama, desi le detestai cu toata fiinta ta. Disfunctionalitatea e contagioasa, daca ramai suficienta vreme in preajma ei. Acum a sosit timpul sa te gandesti mai clar la cum iti cresti copiii. Si la cum ai vrea, de fapt, sa-i cresti. A vorbi despre durere si suferinta este o dovada autentica de curaj – nu doar al celui care scrie, ci si al celui care citeste. Aceasta carte indrazneste sa povesteasca despre ceea ce multi dintre noi au trait in copilarie si ne ajuta sa ne gasim vocea, pentru a deveni parintii de care copiii au cu adevarat nevoie. Va fi o lectura grea pentru suflet, dar inaltatoare pentru minte. De aceea, este esential sa ne reamintim ca azi suntem adulti puternici, nu victimele de altadata! Cartea e pentru cei care vor sa nu-si mai contamineze copiii cu traumele lor. - Gaspar Gyorgy, psiholog si autorul cartilor Copilul invizibil si Revolutia iubirii O carte excelenta, pe care am citit-o spunandu-mi la fiecare pagina cata nevoie as fi avut de ea cand imi erau copiii mici. Este, probabil, cea mai clara, sintetica si bine scrisa carte ce se adreseaza parintilor care si-au trait copilaria intr-o familie disfunctionala. Adica majoritatii parintilor romani. Este absolut necesara aceasta carte si sper ca va contribui la vindecarea ranilor pe care le avem, dar mai ales la constientizarea celor pe care le putem face copiilor nostri, perpetuand tiparul disfunctionalitatii. Niciodata nu e prea tarziu sa invatam si sa schimbam ceva. Oricat de mari ar fi copiii nostri, ei merita tot efortul. - Petronela Rotar, autoarea cartilor Ajuta-ma sa nu dispar si Orbi De cate ori nu ma intreb si eu: Oare, ce ma face un parinte bun?! Iubirea neconditionata, rabdarea, blandetea, disponibilitatea, bunavointa, cunostintele de psihologie?! Si ce ma incurca, oare? Da, ne dorim sa fim parinti cat de cat impecabili, cum bine ar spune prietenul Exarhu. Dar cred ca trebuie, intai de toate, sa nu ne iluzionam ca parintii nostri, cei nu neaparat impecabili, nu sunt si ei pretutindeni cu noi, invizibili, indiferent cat i-am contesta si cat ne-am propune sa fim, in primul rand, altfel decat ei. Nu suntem nicicare in situatia sa ne fi putut alege parintii. Dar ne spunem, cand ajungem maturi, ca putem alege macar ce fel de parinti devenim noi. Vad eforturi mari, admirabile, la cei din generatia mea – sa se chestioneze despre ce e bine, cum e mai indicat, sa caute o reteta a parintelui desavarsit. Si pare ca reteta chiar exista, o gasesti in nenumaratele carti de parenting. Dar e ca toate retetele, cum sunt si cele din cartile de bucate, de pilda: fara cusur, doar ca mai ai nevoie si de maestrul care chiar sa le poata realiza. Cartile de parenting au, din punctul meu de vedere, o nuanta: dau raspunsuri aproape exacte despre ce inseamna binele copilului, dar prea putine indicatii despre cum ar putea, totusi, sa-i reuseasca reteta unei atat de mari varietati de indivizi. Nu esti maestru doar pentru ca stii retetele. Intelegi din ele cum sa gestionezi frustrarile copilului; dar cum ramane cu ale tale, in fix aceeasi situatie?! Intelegi ca trebuie sa iubesti si furia, si tristetea, si nelinistea la copil, dar unde le asezi pe ale tale?! Sper ca aceasta carte va pune lumina si pe mine, parintele. Si… da, nu suntem impecabili ori atinsi de zen si nu cred ca vom dobandi perfectiunea in parenting. Dar cred ca intuim de ce a fi parinti ramane unica noastra sansa la un strop de nemurire, in caz ca nu vom lasa in urma capodopere literare ori artistice. - Amalia Enache, jurnalista, mama Almei In prima clipa, m-am uitat la fiinta aceea incrancenata, cu nedisimulata incantare. Venise, in sfarsit, dupa 20 de ani de asteptare. In prima saptamana acasa, pe masura ce zilele treceau, am tanjit dupa weekend. Si apoi m-a lovit: mi-am dat seama ca weekendul, asa cum il stiam, nu mai exista. Ca viata, asa cum o stiam, nu mai exista. Si ca fiinta asta cu trasaturi ca ale mele e a mea doar temporar, iar rolul meu e sa-i fiu alaturi – cu rabdare, iubire si responsabilitate – pentru totdeauna. Fara experienta, fara manual de utilizare… Ca si cum tocmai ai primit o racheta cu care poti ajunge pe Luna, esti mega-incantata si abia astepti sa aterizezi acolo, dar habar n-ai cum se face. Si te pui pe studiat. Ceea ce urmeaza sa citesti nu e chiar un manual. Si nici pe Luna nu vei ajunge prea curand, dar macar cateva stele verzi si niscaiva revelatii tot vor aparea pe traseu. Succes! Si inca ceva: ince