Jurnal de razboi. Volumul III. 1918

„Cate tragedii, cata suferinta, nenorocire, nadejde, disperare am trait in acesti doi ani! Pare aproape de necrezut cata munca si cate eforturi am dus la capat! Dar mai toate au fost o munca binecuvantata, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, saracie si nevoie.Ma simteam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfasiat, neinteles, adesea nedemn, dar iubit din toata inima, cu atata tarie... Mi se parea ca vad tot ce a fost si tot ce ar fi putut sa fie, nadejdile zdrobite, visul sfaramat, realitatea cruda, multele greseli, toti mortii cazuti pentru o cauza in care, ca si mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi si am plans, am plans cum nu poate plange decat o mama cu inima franta – mama unui copil mort, mama unor sperante moarte si a inimii sangerande a unui popor indurerat pe care a invatat sa-l iubeasca si care a invatat s-o iubeasca la randu-i. Neamul va trai, trebuie sa traiasca, voi trudi pentru el cu toata inima si cu tot sufletul.Cred ca, daca va citi cineva vreodata insemnarile pe care le-am facut zi dupa zi, isi va da seama ca fiecare cuvant...