Iridion

„Suntem la sfarsitul lumii vechi. Cand tot ce a fost viu in ea-i stricat, descompus, scrantit. Zei si oameni, deopotriva, si-au iesit din minti. La fel ca Jupiter, domnul din cer, tot astfel Roma, pe pamant stapana, in agonia ei, e luata de sminteala. Doar Soarta-i calma; neclintita si implacabila „ratiune” a lumii priveste de sus valtorile de pe pamant, din cer. Din haos inalta-voi acest cant, ce-mi clocoteste-n piept. O noua lume-apare, iata, spre rasarit! Dar nu ea ma framanta. Unde-ti sunt, Roma, umbrele ce-odinioara umblau cu pas sublim, cu demnitate, pe colinele tale, toate sapte? Unde-s patricienii cu-o mana pe jungherul de jertfa si cu alta pe lance, cu inima plina de taine, cu fruntea-ntunecata de atatea orori, unde-ti sunt strabunii, unde-s asupritorii plebei, cei ce au supus Roma si au distrus Cartagina? Unde-i vestala ce urca-n tacere cu focul sfant pe trepte-n Capitoliu? Se vor ridica in locul lor figuri necunoscute, nici frumoase ca niste semizei, nici puternice ca uriasii de pe vremea titanilor; in schimb, ciudate, sclipind de aur, purtand cununi pe frunte si cupe scumpe-n maini; dar printre flori - stilete, la ospat - otravuri, iar dansul lor e plin de smuceli convulsive. O viata...