Dialoguri - Ieromonah Agapie Corbu

Am adunat în acest volum trei dialoguri rezultate din trecerea de la cuvântul lăuntric la cel rostit şi la cel scris. După ce au fost purtate în taină, convorbirile care urmează ies la iveală, căutându-şi cititorul dispus să se alăture discuţiei şi să se lase călăuzit spre o idee, formulată concentrat în titlul fiecăruia dintre dialoguri. Primul mare dialog este, în realitate, o suită de şapte convorbiri, grupate sub genericul „Pelerinaj la Emaus“ şi desfăşurate de-a lungul unei întregi săptămâni de recluziune involuntară într-una din chiliile autentic athonite. El este inedit, spre deosebire de celelalte două convorbiri, care au mai fost editate separat. Ordinea celor trei texte nu este nici cronologică, nici întâmplătoare, ci teologică. Arhitectura de idei a cărţii, aşa cum am plănuit-o, a cerut să începem cu fundamentul vieţii spirituale creştine, care este cuvântul lui Dumnezeu revelat, citit, meditat, transformat în ucenicie, în stil de viaţă, în rugăciune, în contemplaţie, în cuminecare. Primele şapte convorbiri - echivalentul unei adevărate săptămâni a creaţiei omului lăuntric de către Hristos prin cuvântul Său - sunt purtate în jurul aceleiaşi teme cuprinse în învăţături şi practici filocalice, menite să transforme Biblia în carte de căpătâi, de viaţă şi de moarte a oricărui creştin. Al doilea dialog se desfăşoară între același exponent al tradiţiei monahale, deja cunoscutul Părinte T., şi un competent profesor, bine întemeiat în umanismul clasic, grec şi latin. Calibrul intelectual al interlocutorilor face din dezbaterea unui subiect incomod, moartea, un itinerariu spre tinereţea sufletească şi spre bătrâneţea frumoasă, luminând sensul nobil şi eshatologic al fiecărei fapte ascetice, al fiecărei strădanii şi lupte cu cuvântul lui Dumnezeu, cu sinele, cu păcatul, cu patimile, cu influenţele exterioare şi interioare care tind să ne abată de la calea spre Dumnezeu. Urmărirea atentă a convorbirii poate fi şi este şi un exerciţiu spiritual oferit cititorului care doreşte să câştige o atitudine lăuntrică optimistă, tonică şi cultivată deopotrivă teologic şi umanist. Întreaga panoplie ascetică, înfăţişată şi dezbătută minuţios în „Pelerinajul la Emaus“, este acum esenţializată şi folosită convergent, în dinamica pregătirii pentru întâlnirea cu momentul binecuvântat al morţii. Drumul nostru spre mormânt, când este străbătut cu iubire de frumos, „în Hristos şi în Biserică“, se poate parcurge şi luminos, şi liber de frici şi meschinării, de minciuni şi surogate, dacă învăţăm să exersăm zilnic moartea ca pe o strămutare la Hristos, precum Apostolul (cf. 1 Cor. 15, 31). Tema lui memento mori sau a lui meleti thanatou, odinioară preferata înţelepţilor, revine în discuţia celor doi, pentru a developa valoarea infinită a clipei prezente, singura în care putem să pregustăm şi să ne pregătim veşnicia. În final, cel de-al treilea dialog face auzite ecourile de care se pare că s-au bucurat scrierile lui Pierre Hadot printre câţiva dintre reprezentanţii unui mediu monastic tradiţional. Filozoful francez are meritul de a fi evidenţiat în istoria filozofiei antice elementele care fac din aceasta nu un sistem, ci un stil de viaţă propriu fiecărui magistru sau fiecărei şcoli. Un astfel de aspect nu a putut scăpa vigilenţei Părintelui T., surprins ca deţinând scrieri hadotiene în vasta sa bibliotecă patristică greacă, siriacă şi latină. Convorbirea, care începe de la mirarea descoperirii acestor cărţi tocmai în pustia Sfântului Munte, se transformă treptat, sub ochii cititorului, într-o interpretare filocalică a rosturilor filozofiei antice, aşa cum a înţeles-o şi a prezentat-o Pierre Hadot. De altfel, interesul monahilor pentru o asemenea perspectivă face transparentă sintagma cu care monahii din vechime şi-au definit alegerea de viaţă: „adevărata filozofie“. Toate dialogurile din acest volum privesc viaţa sufletului creştin şi oferă o multitudine de idei caleidoscopice provenite din Scriptură, Filocalie, filozofie antică, literatură medievală şi chiar din IT-ul contemporan. Dacă ar fi fost prinse într-un sistem sau tratat rigid, s-ar fi sufocat. De aceea, cei doi interlocutori sunt puşi să le articuleze dialogic şi să construiască cu ele o imagine mlădioasă a vieţii creştine şi a spiritului uman, punctul de fugă al fiecărui dialog, tema sa centrală devenind liantul lor suplu. În formularea sa sintetică, titlul dă tonul, ritmul şi funcţionalitatea arhitecturii dialogului în care se integrează tăcut, dar elocvent, şi elementele natural (pustia), arhitectural (o chilie bizantină dotată modern) şi duhovnicesc („căminul virtuţii“, Sfântul Munte). Prin atmosfera sa generală, locul imprimă discuţiei o măreţie hieratică, induce o stare lăuntrică de sobrietate în armonie cu exuberanţa ideilor şi mobilizează la asumare practică. Atitudinea plină de civilitate a convorbitorilor - ea însăşi o lecţie de spiritualitate creştină -, altitudinea intelectuală la care ajunge discuţia, disponibilitatea celor doi de a ieşi din orice încorset