Alchimia iubirii. Cum facem si desfacem legaturile de iubire - Stephen Grosz

De ce relațiile noastre se împotmolesc adesea în regrete, frici ascunse și alegeri pe jumătate asumate? Pe parcursul a peste patruzzeci de ani petrecuți în cabinet, Stephen Grosz a ascultat povești care dezvăluie adevăruri neașteptate despre inimă și minte. În paginile acestei cărți întâlnim o femeie care nu poate trimite invitațiile de nuntă, dar nici nu reușește, peste decenii, să aleagă divorțul; o fostă călugăriță condusă la mănăstire de frica – nevăzută – de maternitate; un grup de prieteni destrămat de o aventură amoroasă; bărbați și femei prinși între dorință și responsabilitate, între speranță și remușcare. Poveștile sunt tulburătoare și adesea pline de înțelepciune. Grosz le prezintă cu empatie și claritate, transformând detaliile clinice în lecții despre cum ne sabotează trecutul, ce suntem tentați să ascundem de noi înșine și cum putem ajunge la o mai bună înțelegere de sine – și la o iubire mai matură. Pentru că abia atunci când ne vedem cu mai multă claritate suntem pregătiți să fim aproape de ceilalți. A fi om înseamnă a fi nesigur, în conflict, divizat și, totuși, creștem într-o lume care ne spune că ar trebui să ne simțim întregi, siguri de dorințele noastre sexuale. Crescuți cu poveștile superficiale și familiare ale culturii populare, încurajați să privim iubirea prin clișeele siropoase ale rețelelor de socializare și ale știrilor mondene, suntem împiedicați să ne punem întrebările incomode: Care este dorința mea? De ce este sexualitatea mea așa cum este? Poveștile simple le ascund pe cele grele. „Îmi plac bărbații mai în vârstă” ar putea ascunde „Vreau un bărbat care să fie mama pe care n-am avut-o niciodată”. - Stephen Grosz Orice iubire se sfârșește. Osman nu voia să se gândească la acest adevăr. Relația lui interminabilă cu Tara, mereu întreruptă și reluată; mersul frenetic la întâlniri, atenția exagerată oferită unui șir de femei - femei despre care mi-a spus odată că i se păreau „interschimbabile” - toată această dăruire nu ducea totuși, ca să folosesc cuvintele lui, „la vreun progres”. Pentru că iubirea se sfârșește, Osman evita iubirea. Inconștient, își construise un mod de a fi care îi permitea să trăiască iluzia că iubirea nu are sfârșit. Marea menire a iubirii, dar și a vieții, este să ne vedem pe noi înșine și pe ceilalți cu claritate. Pentru a vedea realitatea, avem nevoie de ceva ce am văzut odată descris ca o formă de vedere binoculară: o lentilă pentru a ne vedea viața și cealaltă pentru a ne vedea propria dispariție. - Stephen Grosz \n \n Traducere din limba engleză de Aura Acasandrei.