Basmele romanilor

Praslea, care sedea de o parte, vazu piatra care cazuse cu zgomot, multumi lui Dumnezeu ca i-a scapat zilele si se gandea ce sa faca ca sa iasa afara. Pre cand se gandea si se plangea, dansul auzi un tipat si o vaietare care ii umplu inima de jale; se uita impregiur si vazu un balaur care se incolacise pe un copac si se urca ca sa manance niste pui de zgripsor. Scoase palosul Praslea, se repezi la balaur si numaidecat il facu in bucatele. Puii, cum vazura, ii multumira si-i ziseaa: – Vino incoa, omule viteaz, sa te ascundem aici, ca, de te va vedea mama noastra, te înghite de bucurie. Trasera o pana de la unul din pui si-l ascunsera in ea. Cand veni zgripsoroaica si vazu gramada aia mare de bucatele de balaur, intreba pe pui, cine le-a facut ast bine? – Mama – zisera ei – este un om de pe taramul celalalt si a apucat incoa, spre rasarit. – Ma duc – le zise ea – sa-i multumesc. „Povestitor de exceptional talent mai mult decat folclorist, Ispirescu joaca in literatura noastra rolul unor Grimm sau Perrault. In pofida marelui succes pe care l-au avut basmele sale inca de la aparitie, statutul de scriitor al lui Ispirescu este si astazi ambiguu; desi Delavrancea incercase, curand dupa disparitia povestitorului, sa demonstreze ca Ispirescu «nu este un culegator (…), ci un adevarat creator», insistand asupra plasticitatii deosebite a limbii sale, curatata de orice trasaturi dialectale, rar s-a vazut in el altceva decat un fericit prelucrator al unor texte populare, asupra studiosilor actionand, probabil, si inhibitia domeniului presupus infantil pe care il acoperea acest gen. Prezentandu-se singur drept un culegator de povesti («adunate din gura poporului»), Ispirescu este totusi mai mult decat un folclorist, desi meritele sale in domeniul respective sunt incontestabile; opera sa poate fi , desigur, privita ca o culegere de texte populare si analizata deci cu mijloace specifice, insa, pe de alta parte, ea reprezinta o elaborare personala a autorului, cu toate implicatiile pe care actul acesta le presupune.”  Mircea Anghelescu